Cercetarea romaneasca in stiintele sociale se afla intr-o capcana sinucigasa: acceptarea prevalentei preceptelor politice in demersul analitic si ajustarea concluziilor in maniera oportunista. Un semn il constituie suspiciunea, aproape generala, ca ratiunea politica si partizanatul oportun tin loc de substanta in cercetarea din stiintele sociale. Chiar si in legatura cu studiile de istorie se manifesta temerea ca ele tintesc dincolo de dovezile irefutabile pentru a scoate in evidenta interesul politic. Sociologia s-a ilustrat, pe aliniamentul ei empiric, ca universul manipulator preferat al politicii, sondajele de opinie fiind, intre altele, acreditate drept instrumente confiscate politic. Politologia, in precaritatea ei teoretica, nici macar nu a emis presentii serioase pentru un certificat de non-combat politic.

Antropologia, in raritatea personajelor care sa o locuiasca, a ajuns repede un teritoriu al improvizatiilor culturnice.

Etica s-a depopulat sub impactul rolului ideologic disproportionat jucat pana la tranzitie, ca apoi sa intre in culoarul decadentei moralizatoare. Ceva asemanator a lovit si filosofia, cu diferenta specifica a ruperii ei de agora, pulsand fara speranta in nihilismul botezat postmodernism.

Economia, infratita natural cu politicul dupa ambitia de a se desparti de etica si ruperea de gandirea socialului, a incercat experimentul matematic producand inginerie sociala. Solutia unica si traseul predominant – ilustrate de planificare – a zadarnicit analiza problemelor, ca unica varianta de a intrevede necesitatea rezolvarii lor. Economia si-a arogat functia de stiinta exacta aplicata la o realitate subiectiva. Nevoile, interesele, asteptarile, egoismul s-au rationalizat. Viitorul devenise tangibil. Omul era singura necunoscuta a ecuatiei economice care trebuia eliminata. Economia devenind calcul, solutia este inertiala.

Reconstructia era astfel perfecta. Nu este intamplator faptul ca tranzitia postcomunista – intre altele – nu s-a bazat pe o teorie economica. Retetele nu fac teorie, ele indica tratamentul pentru ignoranti. Solutiile preformate au facut inutila gandirea problemelor economice.

Situatia nu pare sa dea semne de schimbare. Economia, ca teorie, s-a retras in dictionare. Economia, ca practica, este consecinta intamplatoare a unor retete politice. Analizza economiei evita concluzia cu valoare epistemologica, dupa cum solutia politica nu tine seama de constitutia problemi economice. Fiecare teoretician prefera detaliul copacului, lasand in intuneric coexistenta vitala a padurii si urgenta salvarii ei de la parjolul favorizat de seceta viziunii sistemice.

Strategiile au devenit neputinte patentate, iar politicile sunt decizii dupa ureche. Coerenta decizionala este data la o parte de impresionismul televizat. Consistenta rezultatelor este subminata de aldamasul electoral.

Mediul universitar nu incape – nici el – intr-un proiect de revitalizare a gandirii economice atat timp cat proiectiile sociale sunt manipulate politic. Oferta universitara este inadecvata pentru o cerere pervertita.

Nici nu poate fi vorba de un potential nevalorificat, ci pur si simplu de unul abandonat. Cat timp politicul nu simte nevoia interioara pentru repere de corectie a metodelor specifice, economia balteste ca teorie si se evapora ca performanta materiala.