Doua blocaje suporta gandirea economica postcomunista: unul in conformismul ideologic si altul in comoditatea specializarii.

In prima situatie este vorba de un reflex conditionat de educatie, favorizant al ingineriei sociale, iar in cealalta se regaseste determinismul unei modernitati mimate, exprimata de esuarea in proiect. Ideologia este solutia performanta a mediocritatii provenite din invatamantul de partid, specializarea este expresia modei fara frontiere a materialismului.

Astazi se poate constata ca suficienta ideilor conjuncturale e dominanta, iar parcelarea tematica anuleaza comunicarea. Improvizarea in politicile economice, bunaoara, ilustreaza prima maladie, iar anonimatul cercetarilor pe cea de-a doua.

La nivelul invatamantului aceste anomalii conceptuale nu aveau cum sa nu-si lase urme adanci. Obsesia ca avem stiinte economice (la plural!) a sporit haosul disciplinelor de invatamant, dupa cum iluzia pragmatismului a vulgarizat curricula. Unicitatea stiintei economice s-a volatilizat sub presiunea mai intai a randamentalului business si, mai apoi, a feudalizarii disciplinelor de invatamant.

Scopul declarat al aprofundarii studiului a devenit mijlocul de pulverizare a cunostintelor in zeci de fragmente autarhice. Intregul – economia, ca teorie si ca realitate – s-a dizolvat in hegemonismul partii autodeclarate stinta de sine statatoare.

Teoria a fost trimisa in vacanta si tehnica a fost ridicata la rang de virtute culturala. Studentii nu mai afla ce au gandit economistii, in schimb sunt robotizati cu retete de lucru. Educatia s-a inchis in universul profesional, in timp ce profesia a devenit o cale de rutinizare a standardelor.

Drama inca nu este vizionata, desi actorii sunt pe scena de ceva timp. Examenul de licenta, intre altele, lumineaza din plin locul unde ne aflam: candidatii la absolventa orbecaiesc prin camarile temelor de cercetare, neobservand ce se afla pe rafturi si nici unde i-ar duce usile acestora.

Lucrarile lor nu sunt decat probe ale blocajelor gandirii economice rasfrante asupra invatamantului.

Criza stiintei economice, inainte de toate receptata ca neputinta de a-si focaliza esenta unificatoare, ca si criza invatamantului, o ratacire a unitatii de masura in formarea spiritului integrator, dijmuiesc fara indoiala vigoarea evolutiei. Si o criza si cealalta se potenteaza nu doar reciproc, ci si prin autoalimentarea cu impostura a cunoasterii si a educatiei. Prezentul se epuizeaza in solutii partiale, iar viitorul isi amana exercitiul intemeietor. Nu mai conteaza diferenta dintre noapte si zi cand lumina are sursele epuizate!

Iesirea din criza a invatamantului, a educatiei si a stiintei economice, deopotriva, nu tine de miracol. Nici macar atunci cand admitem explicatii fantastice. Solutia este de genul celei incercate de Alexandru cel Mare cu nodul gordian: sa rupem vraja ideologiilor si sa taiem zagazul celei de-a doua modernitati.

Prevalenta intregului stiintei economice asupra fragmentelor de cunoastere si orizontul atotcuprinzator al pregatirii studentilor, iata solutia iesirii din criza.