Nevoia de sinteza pare sa fie presanta pentru intrarea in faza postiluminista a cunoasterii. Tendintele clasice de dispersare si integrare – aparent contrarii – au aliniat cunoasterea, mai ales pe cea stiintifica, la semnificatiile coagulante ale monadei, ca unitate a diversitatii. Prevalenta unitatii a avut sens rational exclusiv. Doar alterarea rationalului intreprinsa de ideologie a aruncat in derizoriu epistemic stiintele sociale, bunaoara. Fuga de ideologie a dus la autonomizare excesiva a domeniilor si la izolare in instrumentalism, aruncand stiintele umane pe traseul ratacitor al masurarii si calculului obiectivant. In cazul in care nu au deraiat in criticism sau istoricism.

Aplicabilitatea tehnologica, desi a fortat specializarea, a generat contexte intercomunicationale, ca traseu de limitare a autosuficientei deterministe. Tentatia diversitatii si pozitionarea preeminenta a fragmentarului in stiintele naturii, tocmai pentru ca a ramas in repere rationale, s-a epuizat in regasirea simetriei universurilor.

Natura fizica este cea care a rationalizat paradoxul dintre profunzimea din ce in ce mai ingusta si orizontul din ce in ce mai larg in cunoastere. Revelatia cuantei a luminat Universul ca intreg.

Extensia experientei cunoasterii lumii fizice la alte tipuri de reagitati nu s-a dovedit rodnica. Interpretarea economiei in baza legilor fizice pare ca este o tema academica, in fond dovedindu-se un exercitiu de stil comparabil cu adaptarea ca standard de creativitate minora. Reformularea problemelor dintr-o realitate ce tine de natura umana in termenii cunoasterii naturii fizice are cel mult valoare ludica, de fluidizare a intelectului si de relaxare a inductiei. Ca si cand am concepe in versuri cu rima problema corelatiei dintre cresterea productivitatii si cresterea salariilor; ne impresioneaza prin vibratie, dar nu deschide vreo posibilitate de a vedea o alta dimensiune sau cale de utilizare performanta a lucrurilor. Mixarile indraznete de realitati si metode de cunoastere nu difera de efortul in van specific incrucisarii speciilor.

In loc sa iesim din ingustimea fragmentului prin altoirea metodelor stiintifice intre ele, mai normal este sa schimbam referentialele sau sa largim orizontul viziunii compatibile cu intregul.

Pentru raspunsul nesatisfacator dat catimii, trebuie sa venim cu replica dubitativa a metafizicii ca sa spargem cercul vicios al asumtiei.

Rezultatul detaliului rational trebuie sa treaca proba ordinii generale a metafizicii. O stiinta, mai ales sociala, da semne de maturizare nu pentru ca pare sa-si fi clarificat o infrastructura a notiunilor, ci pentru ca aceasta este concordanta cu o suprastructura a conceptelor.

Cunoasterea nu are sens decat ca metacunoastere. In stiintele economice, tarate de viziunea iluminista construita in jurul preceptului baconian “stiinta este putere”, apelul la instrumente din stiintele exacte pare natural. Oricum, “naturaletea” viziunii a deschis o bucla devianta in a randamentaliza socialul prin aumanizarea economicului. Iluminismul a pus stiintele economice in situatia tragica de a-si consuma subiectul. Starea intra in coliziune cu semnificatiile ideii de progres. Natura umana are in economia iluminista o cale implacabila spre apocalipsa. Economia s-a obiectualizat prin definitie si are o functie exclusiv materiala. Ea trateaza indistinct si agresiv natura in ansamblul ei, inclusiv natura umana. Economia croita pe calapodul iluminist identifica material atat individul, cat si societatea. Ea sacrifica natura – inclusiv natura umana – pentru preeminenta materialista.

Marea provocare a cercetarii economice este adecvarea metodelor la consistenta umana a obiectului ei pentru a avea sansa sa iasa din bucla materialista in care a fost impinsa de Iluminism. In prima faza cercetatorii economisti trebuie sa se pozitioneze corect pentru a putea sa se asigure, in sensul sa fie constienti, de capcanele relativizarii cunostintelor de pana acum. Excesul de cunostinte despre “copac” si slaba relevanta a acestora in raport cu regularitatea naturala a “padurii” indica starea critica. Repozitionarea principala, de natura metafizica, inseamna nu doar revolutia in domeniul resurselor prin renuntarea la externalizari, cum sugereaza viziunea privind societatea cunoasterii si economia bazata pe cunostinte, ci si repunerea umanului in centrul referentialelor de testare a performantei ca functie a economiei.

Fizicalizarea economiei si golirea de continut a functiei sociale a economiei dintr-o obsesie a caii regale a randamentalismului saraceste conditia acestei stiinte sociale. Iesirea din acest blocaj inseamna rechemarea la bara umanului a tuturor conceptelor economiei construite pe tezele Iluminismului. Si asta nu doar pentru a reveni la functia sociala a economicului, ci si pentru a regandi notiunile si conceptele in armonie cu sensurile naturii umane si pentru acordul ei vital, extrem de fin, cu natura in general. Adica, intr-un fel esential, economia sa iasa din reductiile rationaliste de tip mecanicist, ca si din deductiile copiate si sa intre in faza adecvarii la completitudinea sistemelor vii cu autoreglare. Este vorba, pe scurt, de intoarcerea acasa a economiei, in universul stiintelor umane.